Fără titlu

N-am mai scris de ceva vreme. Nu știu … nu pot să dau vina pe sesiune neapărat. Mă gândesc oare că m-a acaparat frica de a mai posta ceva sau de a-mi exprima opinia… Nici nu știu ce titlu să-i dau chestiei ăsteia. Nici măcar nu știu unde voi ajunge cu articolul acesta. Ceva lipsește, nu știu, am avut o perioada dificilă, nu din pricina sesiunii, au fost diferite motive pentru care spun asta, dar parcă-mi lipsesc, parcă mă alimentau, aveam inspirație. Acum sunt gol, mă simt gol. Parcă nu e la fel, zici că mi-am oprit simțirile, îmi e greu să-mi exprim ceea ce nu simt, pare amuzant, dar așa e. Probabil te regăsești și tu în ceea ce încerc să scriu acum, dar te transformi și tu încet după o serie de dezamăgiri într-un obiect. Am descoperit totuși ca am un viciu puternic, oamenii! Oamenii sunt viciul meu. Cât de ciudat, să nu poți să-ți croiești drumul prin viață fără să te lovești de oameni. Să nu poți să-ți procuri singur fericirea și tot timpul starea ta de fericire să depindă de alții. Rămâi dezamăgit când cauți în cineva ceva ce nu există, dar ai impresia că totuși e acolo și mai există o fărâmă de speranță. Problema cu noi este că ne concentrăm pe oameni care nu dau doi bani pe ceea ce reprezentăm noi cu adevărat și îi respingem pe  cei care o fac și asta e cu adevărat dureros. Dar tind să cred ca e Karma, altfel nu-mi explic de ce ar veni cineva în viața ta și ar ” ruina-o ”  gen ” Hei! Am trecut și eu pe aici, sper să nu te superi… „. Am încetat să-mi mai pese de cine intră și iasă din viața mea, oamenii pentru mine reprezintă doar niște obiecte, întâi le abuzez obsesiv mintea, apoi îi recondiționez după bunul meu plac. Nu sunt un psihopat și știu că asta ar face un psihopat, ar nega, dar ajungi la un moment dat în care realizezi că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, ești doar o prioritate sau nu, depinde  ce interes stârnești.

(C) Călin Onacă

Reclame